"Jurnalistul", de Patapievici

Jurnalistul

În lumea culturii, jurnaliştii au o presã proastã. Cînd vrei sã spui cã treburile nu merg bine în culturã, dai vina pe ziariştii care îşi dau cu pãrerea despre toate. A fi ziarist în materii serioase revine, pentru publicul nostru de vazã, la a fi neserios. În ce mã priveşte, am o mare preţuire de principiu pentru meseria de jurnalist. În acelaşi timp, ştiu bine cîtã improvizaţie intrã, de regulã, în practica jurnalismului. Astfel încît despre presã se pot spune cu egalã îndreptãţire urmãtoarele lucruri contradictorii: presa practicã o evidentã şi constantã distorsionare a faptelor; presa este, în afara mişcãrilor de stradã şi a votului, singura formã efectivã de manifestare a opiniei publice; presa este singurul coşmar al puterii; incultura şi pãrtinirea jurnaliştilor sînt, uneori, abisale; presa este un instrument de manipulare; în statele democratice, presa este singura putere în stat care nu este de nimeni controlatã, de nimic balansatã şi în nici un fel moderatã.

În acelaşi timp, primul lucru care trebuie spus despre jurnalişti este cã, atunci cînd sînt incomozi, aceştia sînt persecutaţi, bãtuţi, iar uneori ucişi. S-a întîmplat nu demult în Ucraina. Se întîmplã acum înBelarus. Federaţia Rusã este un loc unde jurnaliştii ucişi nu sînt o raritate. La noi, sînt bãtuţi, iar unii, precum Iosif Costinaş, dispar şi sînt gãsiţi sub formã de carcasã. Peste tot în lume ziariştii de teren cad victime conflictelor de tot soiul. Dar numai în anumite ţãri, pe timp de pace, jurnaliştii sînt ucişi. Acestea sînt ţãrile unde autoritãţile de stat se comportã precum mafiile. Cãci dictatorii, mafioţii, politicienii corupţi au o singurã vulnerabilitate: presa liberã. Presa nu ar fi atît de importantã dacã prin intermediul ei nu ar putea fi şi formatã, şi deformatã opinia publicã. Or, a o deforma convenabil este visul tuturor conducãtorilor. Chiar şi cel mai crîncen dictator ştie cã nu poate guverna mult timp împotriva opiniei publice. Pe termen lung, omul politic, care are opinia publicã împotriva sa, e pierdut. Din acest motiv, toţi dictatorii vor sã controleze presa - pentru a avea de partea lor opinia publicã.

Prin urmare, jurnalistul independent ocupã o poziţie cheie în dispozitivul producerii şi reproducerii puterii politice. Prin el, dacã e onest, curajos şi inteligent, dictaturile se erodeazã, iar democraţia respirã. Tot prin el, dacã este necinstit, obedient şi corupt, conducerea autoritarã se consolideazã, iardemocraţia pierde teren. Jurnalistul independent, ca şi cetãţeanul conştient, reprezintã un element esenţial al unei societãţi respirabile. Cînd cetãţenii se dezintereseazã de treburile publice şi de binele comun, regimul politic, oricare ar fi el, se prãbuşeşte. Cînd jurnaliştii îşi pierd independenţa, iar presa devine un instrument de manipulare a opiniei publice, democraţia, oricît de bine ancoratã în alte instituţii ale statului, se erodeazã ireversibil.

De aceea, e posibil sã dãm un diagnostic asupra stãrii de sãnãtate democraticã a unei societãti, examinînd cum se comportã presa, scrisã şi audiovizualã, faţã de puterea politicã. E aservitã, democraţia e doar aparentã; e independentã, democraţia functioneazã.

Însã jurnaliştii îşi pot trãda datoria democraticã şi în alt mod, nu doar aservindu-se puterii politice: fãcînd, de pildã, ceea ce aş putea numi populism mediatic. Fiecare mijloc media cautã sã cîştige audienţã; e un lucru normal, deoarece presa, ca orice întreprindere economicã, trãieşte din profit. Dacã, însã, în bãtãlia pentru audienţã jurnaliştii subordoneazã dorinţei de popularitate datoria de a informa imparţial, atunci presa îşi pierde statutul de presã independentã. Un exemplu din ce în ce mai larg rãspîndit în presa audiovizualã din România este acela al organelor de presã care îşi fac autopropagandã, ca în reclame, prezentînd publicului numai ştirile care pun în luminã favorabilã postul cu pricina. Publicul nu mai este informat corect, ci este tratat ca şi cînd ar fi un fan al postului de televiziune. Nu mai sîntem trataţi ca cetãţeni, ci în chip de fani. Totul, inclusiv ştirile, se organizeazã ca un spectacol de reclamã, unde în loc de ştiri imparţiale ne sînt livrate fleacuri exaltate.

Într-o democraţie, unde presa ar trebui sã fie independentã, ameninţãrile la adresa ei vin din douã direcţii: una este a politicienilor corupţi sau însetaţi de putere, care vor sã şi-o subordoneze, pentru a controla opinia publicã; cealaltã este a populismului de presã, care tinde sã transforme totul în audienţã şi spectacol.

Aici intervine vocaţia jurnalistului independent, pentru care am o admiraţie lipsitã de umbrã.

H.-R. PATAPIEVICI

Dilema Veche, noiembrie 2004